analiza reprodusa este scrisa de Bogdan Calehari

Ramadanul este marea sărbătoare musulmană celebrată de aproape un sfert din populația lumii. Își face simțită prezența din Malaezia și până în mijlocul ghețurilor arctice, acolo unde se roagă și postesc musulmanii din Inuvik, asemenea celor din Anglia, Franța și pravoslavnica Rusie unde pe străzile Moscovei s-au rugat anul trecut peste o sută de mii de credincioși.

La sfârșitul Ramadanului de anul acesta, pentru a-i marca importanța, Sfântul Părinte Francisc I le-a adresat musulmanilor un mesaj de respect, cerând totodată să fie evitate criticile nejustificate și defăimătoare la adresa celor două religii. O atitudine apreciată și de acei care îl acuzau pe fostul papă, Benedict al XVI, că ar fi dăunat raporturilor dintre Biserică și Islam, mai ales prin cele două discursuri ținute la Universitatea germană din Regensburg și la Colegiul Bernardinilor din Paris. O atitudine conformă cu deschiderea revoluționară către islam a Papei Francisc, care a avut în primele 6 luni de pontificat douăsprezece intervenții favorabile acestuia.

Mesajul papal a trecut peste cupola și minaretul Marii Moschei din Roma și s-a răspândit în întreaga lume. Receptându-l, Islamul și-a manifestat, și el, deschiderea și respectul datorate celorlalți, nemusulmanilor, nouă tuturor, adică „impurităților”, „celor mai mari rele ale creației” și „celor mai josnice animale”, după cum ne spune Coranul.

Pe 12 iulie, în fața marii moschei Al-Aqsa din Ierusalim, mulțimea adunată a arătat cât de nejustificate sunt criticile aduse islamului, intrând în dialog, cuprinsă de o febrilă cucernicie, cu blândul imam care făcea parte din mișcarea islamistă „Hizb ut-Tahrir” (Partidul Eliberăii) ce urmărește restabilirea Califatului mondial islamic. În timp ce acesta, strigând din când în când „Allah Akbar!”, îi cerea dumnezeului său să distrugă America, Marea Britanie și Franța, și să faca posibilă cucerirea Romei, musulmanii adunați îl aprobau, repetându-i cu evlavie rugămințile.

Poate că unora o să le pară curios sentimentul de dragoste posesivă care îi leagă pe palestinienii din fața moscheii Al-Aqsa de eternul oraș ce adăpostește Cetatea Vaticanului, de unde Sfântul Părinte le transmite mesaje binevoitoare. Totuși, acest sentiment este nutrit nu numai de ei, ci și de alții, și nu de azi de ieri, ci de multă vreme.

În anii ‘90 îl împărtășea primul ministru turc Mehmet Erbakan, atunci când spunea:

„Europenii sunt bolnavi…Noi le vom da ‘medicamente’. Întreaga Europă va deveni islamică. Noi vom cuceri Roma.”

Îl împărtășește și doctorul Subhi Al- Yaziji, decanul de studii coranice al Universității islamice din Gaza, care afirma, pe 25 mai 2012, la televiziunea Al-Aqsa:

„Ne punem speranțele în Allah și avem încredere că ziua va veni și triumful nostru nu se va limita la Palestina. Speranțele noastre merg mai departe – de a ridica steagul Califatului pe Vatican, în Roma de azi.”

L-a nutrit prima dată, în urmă cu 1400 de ani, „profetul” Mahomed, cel care a prorocit ca musulmanii vor cuceri mai întâi Constantinopolul și după aceea Roma. Constantinopolul a fost cucerit acum 700 de ani, dar musulmanii își trăiesc prezentul hrănindu-si viitorul cu memoria trecutului.

Mai puțin pioși decât palestinienii din Ierusalim, dar la fel de hotărâți să dea răspunsul cuvenit mesajului papal rostit doar cu o lună înainte, musulmanii aparținând Frontului islamic de eliberare Moro, ce acționează în Filipinele catolice, au răspuns în felul lor. Islamiștii au atacat orașul Zamboanga, luând sute de creștini ostatici și folosindu-i drept scuturi umane în fața forțelor militare guvernamentale, în timp ce alți 13000 de creștini fugeau din oraș.

În Egipt, trăirea credinței ce animă suflete Frației Musulmane a distrus și a ars 85 de biserici ale creștinilor copți. Amintim că Frăția este o organizație fundamentalistă islamică, considerată democrată de toți intelectualii subțiri ai lumii(!), care a condus Egiptul până ce a fost înlăturată de la putere de uriașele manifestații, considerate anti-democratice (!) ale zecilor de milioane de egipteni sprijiniți de armată.

La nici două luni de la sfârșitul Ramadanului, pe 21 octombrie, i-au răspuns Papei Francisc și musulmanii din opoziția siriană. Acea opoziție care, spun unii, va instaura democrația în Siria, făptuia ceea ce Monseniorul Selwanos Boutros Almeneh, arhiepiscopul metropolitan siro-ortodox de Homs și Hama, a numit „cel mai grav și mai important masacru al creștinilor de la începutul războiului civil sirian”. Aproximativ 1500 de creștini au fost luați ostatici în satul Sadad din Vestul Siriei, iar 45 dintre ei au fost torturați, apoi uciși și aruncați în gropi comune sau în fântânile localității. Femei, bătrâni, handicapați, copii au plătit cu viața vina de a crede în Hristos.

Singura reacție la masacru a fost o liniște asurzitoare. Normal, fuseseră uciși doar niște creștini. Plictisitor, nu? Presa internațională, oengeurile, organizațiile pentru apărarea drepturilor omului și cele anti-rasiste – adică toți cei care reacționează vehement imediat ce un cap de porc este semnalat în curtea vreunei moschei europene – erau încă ocupate cu analizarea cauzelor naufragiului ambarcațiunii încărcate cu imigranți ce se scufundase în apropierea insulei Lampedusa. Din cauza asta, probabil, n-au reacționat la masacrarea creștinilor sirieni. În schimb, și-au arătat compasiunea față de victimile naufragiului, au monitorizat îngrijirea supraviețuitorilor și au căutat vinovații. Într-un final i-au găsit: autoritățile italiene și nu traficanții libieni.

În timp ce islamiștii libieni – organizatorii unui adevărat pod naval între Libia și coastele Europei, pe care trec săptămânal mii de coreligionari pentru a definitiva invazia pașnică a bogatului continent – își numărau liniștiți banii cuveniți pentru permiterea plecării navelor-cosciug, Sfântul Părinte a părăsit, pentru întâia oară de la alegerea lui, Roma. A făcut-o pentru a efectua o vizită fără precedent în Lampedusa, pentru „a plânge” moartea sutelor de imigranți veniți din Africa de nord „în căutarea unei vieți mai bune”. A făcut-o, așa cum scria cotidianul Le Figaro, „pentru a sensibiliza opinia publică asupra soartei miilor de refugiați și a încuraja țările de primire să le acorde protecție și să le garanteze drepturile”.

(Papa Francisc pe insula Lampedusa.)

Sfântul Părinte a aruncat pe valuri o uriașă coroană de crizanteme în culorile Vaticanului (galbene și albe), a vorbit cu supraviețuitorii naufragiului și s-a rugat pentru cei dispăruți. Apoi a ținut o predică, la începutul căreia a „biciuit” indiferența celor care nu se ocupă îndeajuns de soarta imigranților. „Imigranții mor în mare, pe aceste vapoare care, în loc să fie o cale a speranței, sunt un drum către moarte”, a spus el.

Pe mormintele săpate în grabă, în care odihnesc creștinii sirieni, pakistanezi, nigerieni, egipteni sau irakieni, plecați pe drumul către moarte doar pentru vina de a se închina altui dumnezeu decât Allah, nu vor fi văzute niciodată crizantemele galbene și albe ale Papei. Nu vor fi rostite, de către mai marii lumii, cuvinte care sa biciuiască faptele asasinilor, iar cei ramași în viață nu vor păși niciodată pe calea speranței, nici nu vor avea bucuria de a le fi asigurată protecția și garantate drepturile.

Cardinalul Jean Louis-Tauran, președintele Consiliului Pontifical pentru dialogul inter-religios, a deplâns la rândul său nu soarta creștinilor trăitori în lumea musulmană, ci „ignoranța oamenilor care sunt contra Islamului”. Potrivit cardinalul francez, această ignoranță și neîncrederea generată de Islam au drept cauze faptul că „aceștia n-au deschis niciodată un Coran” și, adăuga el, „teroriștii sunt niște răi musulmani”.

Monseniorul „Dialog cu islamul” trebuie crezut. Omul știe ce spune, doar manifestă deschiderea revoluționară pentru islam încă de când a fost numit în acest post atât de important, în anul 2007.

Abdul Fatah Idris nu este un terorist, adică un „rău musulman”, cum spune bunul cardinal Tauran. Idris este profesor universitar, președintele Departamentului de drept comparat al facultății de sharia al universității Al-Azhar din Cairo, prima universitate islamică a lumii. El este un jurist de renume mondial, adică este un bun musulman. Într-un articol recent, publicat în cotidianul egiptean Al Ahram (Piramidele, cotidianul cu cea mai mare circulație din Egipt), intitulat Este jihadul terorism?, Abdul Fatah Idris scrie:

„Jihadul pe drumul lui Allah în scopul de a transmite cuvântul său cel mai elevat, a răspândi religia sa, (înseamnă n.r.) a apăra onoarea națiunii islamice (ummah) și a riposta împotriva agresiunii contra musulmanilor pe întreg pământul. Este jihad când un musulman combate un necredincios care nu beneficiază de un tratat (de supunere n.a.), pentru a răspândi cuvântul lui Allah Preamăritul, luptând contra sa sau invadându-i țara, este o atitudine autorizată, potrivită cu acordul juriștilor. În sfârsit, este vorba despre o obligație pentru toți musulmanii…”

Doctorul Abdullah Badr nu este nici el un terorist. Dimpotrivă, este un respectat savant egiptean, profesor universitar de exegeză islamică, adică un alt bun musulman. În cadrul unei conferințe recente, el a oferit o excelentă interpretare doctrinei islamice a dezbinării, wala wa’bara (Dragoste și Ură), ce îndeamnă la dragoste și ajutor pentru ceilalți musulmani și la ură și dezgust pentru nemusulmani. Comentariile lui despre cei care nu cred în Allah sunt elocvente:

„Resimt dezgust. Mă înțelegeți? Dezgust, sunt dezgustat, nu pot să le simt mirosul…Nu-i iubesc, este alegerea mea. Mă dezgustă mirosul lor, prezența lor, mă simt dezgustat.”

Nici regele Arabiei Saudite nu este un terorist, ci un musulman bun, altfel cardinalul Tauran n-ar fi inaugurat la Viena Centrul pentru dialog inter religios și cultural al regelui saudit Abdallah Ben Abdelaziz. Obiectivul centrului fondat de Arabia Saudită este de a face acceptat în Europa islamul wahhabit.

Wahhabismul este cea mai extremistă formă a islamului. Propăvăduiește ascultarea absolută față de Coran și eliminarea oricărei forme de compromis cu lumea necredincioșilor. În spiritul wahhabismului, pesemne aflat într-un dialog religios și cultural constructiv cu Sfântul Scaun, Marele Muftiu al Arabiei Saudite a reclamat, înainte de inaugurarea centrului, dărâmarea ultimilor biserici creștine din țara lui.

Până ce ele vor fi demolate, Radio Vatican anunță că Sfântul Scaun este „organismul observator și fondator” al centrului islamist wahhabit de la Viena. Mai mult, agenția oficială de presă Saudi Press Agency vorbește cu sinceritate despre scopul noului centru religios și cultural: „introducerea islamului” și „corijarea prejudecăților eronate care se ridică în calea Islamului”.

Da, „prejudecățile eronate” trebuie îndepărtate din calea islamului. Islamul o face cu o religiozitate inflexibilă prin demolarea bisericilor și atacarea comunităților creștine din Indonezia, Pakistan și Irak până în Siria, Egipt, Libia, Arabia Saudită și Nigeria. Dacă în Indonezia, bisericile sunt demolate cu buldozerul în aplauzele celor care au citit Coranul, în Pakistan nu teroriștii, ci mulțimea de musulmani a incendiat în totalitate cartierul creștin din Lahore, silindu-i pe creștini să părăsească orașul.

În Irak, din 300 de biserici au mai rămas 57, iar un milion de creștini a părăsit țara după un deceniu de jihad purtat cum scrie la Coran, în timp ce în Nigeria, unde domnește Șharia în 12 regiuni din 36, au fost complet distruse 70 de biserici. De Paște sau Crăciun, creștinii nu primesc mesaje de respect și felicitare, ci sunt uciși cu miile.

În 2011, la Conferința internațională organizată la Budapesta de către Comunitatea europeană, profesorul universitar și sociologul Massimo Introvigne a stârnit reacții de uimire și neîncredere printre cei prezenți atunci când a comunicat că în fiecare an, în întreaga lume, sunt uciși, în medie, 100.000 de creștini din cauza credinței lor. Ca să elimine orice dubiu, expertul OSCE a prezentat cu rigoare științifică nenumarate dovezi și surse de netăgăduit, care au dovedit că cifrele înaintate de el sunt chiar mai mici decât în realitate. În urmă cu un an, Massimo Introvigne a prezentat la Radio Vatican numărul creștinilor omorâți în 2012 – 105000! Introvigne nu s-a temut să spuncă „persecuția creștinilor este azi prima urgență mondială în materie de violență și discriminare religioasă”.

Sfântul Părinte Francisc are o vorbă preferată: „Prefer mai degrabă să comit erori decât să nu reacționez”. În acest spirit el a reacționat, din nou, în îndemnul apostolic Evangelii Gaudium, adresat tuturor episcopilor, preoților, diaconilor și credincioșilor laici.

După ce le-a amintit credincioșilor că musulmanii, prezenți în număr mare în tările de tradiție creștină, „mărturisesc a ține credința lui Avraam, îl adoră împreună cu ei pe Unicul și Milostivul Dumnezeu, viitorul Judecător al oamenilor în Ziua de Apoi” (!), Sfântul Părinte a arătat că scrierile sacre ale Islamului păstrează o parte din învățăturile creștine și că Iisus Cristos și Fecioara Maria fac obiectul unei profunde venerații. „Noi, creștinii”, a continuat el, „trebuie să-i primim cu afecțiune și respect pe imigranții islamului care sosesc în țările noastre”, pentru că, spune Papa, „veritabilul Islam și adevărata interpretare a Coranului se opun violenței”.

Înainte ca Papa Francisc să-i vorbească de bine, în moderatul Maroc, Consiliul Superior al Ulemalelor – reprezentanții religioși ai celor care, potrivit Sfântului Părinte, țin credința lui Avraam și îi venerează pe Iisus și Fecioara Maria (!) – a cerut, conform Coranului, pedeapsa cu moartea pentru cei care se convertesc la altă religie. Deocamdată, cei care se convertesc la creștinism sunt pedepsiți doar cu închisoarea, dar articolul 220 din Codul Penal marocan prevede pedepse grele pentru misionarii creștini ce distribuie biblii sau vorbesc despre Isus Cristos.

Ar putea părea lipsit de importanță că Sfântul Parinte nu ascultă Radio Vatican pentru a-l auzi pe Massimo Introvigne vorbind despre „prima urgență mondială în materie de violență și discriminare religioasă”. Că Sfântul Părinte pare să cunoască Decalogul la fel de bine pe cât cunoaște Coranul și e preocupat să combată mai degrabă „ignoranța” creștinilor față de Islam decât crimele musulmanilor față de creștini, este în concordanță cu vremurile de azi. Dar când Păstorul mărturisește strâmb, îndrumându-și turma nu pe calea speranței, ci pe drumul către moarte, contribuind astfel la împlinirea prorocirii „profetului”, deznodământul nu poate fi decât tragic.

* Ulema – „cei care cunosc”, sunt cei ce posedă autoritatea religioasă direct de la Allah.

http://cristinacuratolo.blogspot.com/
http://curatolocristina.blogspot.com/